În timp ce turiștii se îmbulzesc prin Veneția și Roma cu hărțile în mână și sudoarea pe frunte, în tocul Italiei se ascunde un oraș ieșit din visul unui arhitect pasionat de detalii. Lecce tronează în Puglia, privindu-și liniștit palatele sculptate în piatră galbenă, ca și cum ar fi cel mai normal lucru din lume să ai o catedrală care arată ca o uriașă bijuterie. Poate că așa și este, când ai avut la dispoziție câteva secole și cea mai maleabilă piatră de pe continentul european. Pietra leccese, calcarul local, se sculptează cu aceeași ușurință cu care italienii fac gesturile când vorbesc. Natural, expresiv, cu o eleganță lipsită de efort. Rezultatul e un oraș în care barocul salentino și-a găsit cea mai spectaculoasă expresie, transformându-și existența în operă de artă.
Când Imperiul Roman a întâlnit imaginația barocă
Lecce are 2000 de ani de istorie și arată ca și cum ar fi fost construit ieri de o echipă de artiști obsedați de perfecțiune. Orașul roman Lupiae a fost înlocuit treptat de un Lecce medieval, care la rândul lui a explodat în splendoarea barocă din secolele XVII-XVIII. Giuseppe Zimbalo, poreclit Lo Zingarello („Țigănașul”), a fost arhitectul care a transformat orașul în ceea ce vedem astăzi. Numele lui apare pe atâtea clădiri încât pare că și-a petrecut întreaga viață desenând fațade ornamentate și turnuri cu spirale care sfidează gravitația
Particularul orașului Lecce este că barocul local s-a dezvoltat într-un soi de izolare creativă. Departe de Roma și de influențele arhitecturale majore ale vremii, arhitecții locali au inventat un stil propriu, mai libertarian, mai exuberant, care folosea proprietățile excepționale ale pietrei locale. Pietra leccese se sculptează ușor când e proaspăt extrasă, apoi se întărește la contactul cu aerul, păstrându-și culoarea caldă, o miere-aurie care face totul să pară scufundat în soarele după-amiezei.
Piazza del Duomo și sindromul de Stendhal mediteraneean
Piazza del Duomo din Lecce provoacă un fel de vertij arhitectural. Este o piață închisă, accesibilă printr-o singură arcadă, ceea ce face ca intrarea să fie ca o revelație teatrală. Catedrala, reconstruită de Zimbalo între 1659-1670, are două fațade: una principală, mai sobră, și una laterală care pare să fi explodat în ornamente. Campanilul (clopotnița) de 70 de metri înălțime se înalță cu o eleganță care transmite faptul că arhitectura poate fi, uneori, poezie în piatră.
Palazzo del Seminario și Palazzo Vescovile completează peisajul acestei piețe care funcționează ca un salon în aer liber. Dimineața, când lumina e încă moale și turiștii se luptă cu prima cafea, piața pare desprinsă din secolul al XVIII-lea. Seara, când piatra galbenă devine auriu ars în lumina reflectoarelor, încerci să înțelegi de ce Lecce este numit „Florența sudului”. Și totuși, mai degrabă Lecce e o anti-Florență: nu are nicio legătură cu orașul renascentist, ci cu epoca de după.
Biserica Santa Croce, cu fațada ce pare sculptată de cineva care avea timp nelimitat la dispoziție, este, probabil, cea mai fotografiată clădire din oraș. Construcția a durat 150 de ani și au lucrat la ea generații întregi de meșteri, ceea ce explică abundența de detalii care pare să continue la infinit: rozete, coloane răsucite, frunze, fructe, animale fantastice și figuri umane de toate felurile (și meseriile, inclusiv prostituate) care privesc trecătorii cu curiozitate barocă.
Când pietrele vorbesc și alte miracole cotidiene
Lecce are una dintre cele mai mari colecții de mozaicuri romane din Europa, păstrate în Muzeul Faggiano. Acesta a apărut din întâmplare, când familia Faggiano a încercat să renoveze o casă și a descoperit succesiv un mormânt medieval, un hambar roman și o ditamai biserica din secolul al V-lea. Astăzi, casa funcționează ca muzeu privat unde istoria se dezvelește literalmente sub picioarele vizitatorilor.
Teatrul Roman din secolul al II-lea, redescoperit abia în 1929, găzduiește spectacole și concerte în același spațiu unde romanii se distrau cu tragedii grecești. Amfiteatrul Roman, parțial îngropat sub Piazza Sant’Oronzo, arată cât de multe straturi de istorie coexistă în Lecce fără să pară haotic.
Palazzo Adorno, cu curțile sale interioare și scările de piatră sculptată, găzduiește acum centre culturale și expoziții, dar păstrează atmosfera palatelor nobiliare din vremea când Lecce era capitala culturală a zonei Salento.
Orecchiette alle cime di rapa și alte revelații culinare
Bucătăria din Lecce este una dintre cele mai autentice din sudul Italiei, încă nepăgubită de adaptările pentru turiști. Cime di rapa, vârfurile de napi, cu gust amărui, se regăsesc în paste, ca topping-uri pe pâine sau ca garnitură. Orecchiette, pastele în formă de urechiușe, vin din tradiția puglieză și se servesc cu tot felul de sosuri locale care fac ca masa să devină un exercițiu de explorare gastronomică.
Rustico leccese este snack-ul local: o plăcintă din aluat sfogliatelle umplută cu roșii, mozzarella și bechamel, coaptă până capătă culoarea aurului vechi. Se mănâncă fierbinte, direct din cuptorul stradal, și lasă o impresie care durează mai mult decât o fotografie. Pasticciotto, desertul emblematic al orașului (și al regiunii), este o turtă din aluat frolla umplută cu cremă de vanilie (dar și de alte feluri: ciocolată, fistic, etc), simplu în aparență, dar de o perfecțiune tehnică care spune multe despre atenția italienilor pentru detalii.
Vinurile locale, Negroamaro și Primitivo, se asortează perfect cu mâncarea consistentă și cu clima caldă. Restaurantele din centrul vechi servesc cina până târziu și atmosfera devine una de sărbătoare spontană, fără forfota destinațiilor turistice majore.
Ghid practic pentru navigarea barocului salentin
Perioada ideală pentru o vizită în Lecce este primăvara sau toamna, când temperatura permite plimbări îndelungi prin centrul istoric fără risc de insolație. Vara, piatra păstrează căldura și străzile devin „furnale” pitorești dar insuportabile după ora 11 dimineața.
Centrul istoric se parcurge ușor pe jos, fiind circular, și tot ce merită văzut se află într-o rază de 15-20 de minute de mers. Mașina te încurcă (Lecce are mari probleme cu parcările), iar transportul public local funcționează decent pentru deplasările către gară sau aeroportul din Brindisi, situat la 40 km distanță.
Cazarea în centrul vechi oferă experiența completă: palazzo-uri transformate în boutique hoteluri, curți interioare cu fântâni și vedere spre catedrale. Prețurile sunt rezonabile comparativ cu destinațiile turistice majore italiene, iar calitatea serviciilor reflectă respectul local pentru ospitalitate.
Lecce reușește să fie, simultan, impresionant și relaxant. E un oraș care știe că dispune de comori arhitecturale excepționale, dar trăiește cu ele în mod natural, fără să facă spectacol din fiecare colț frumos. Pentru călătorii care apreciază frumusețea rafinată și atmosfera autentică, orașul salentin oferă exact tipul de experiență care face ca o vacanță să devină amintire durabilă.
LECCE – Dosar Turistic
1. Prezentare generală
Istoria unei capodopere de piatră
Lecce se află într-o zonă privilegiată a Italiei, unde istoria nu se învață din cărți, ci se citește direct pe fațadele clădirilor. Situat în tocul cizmei italiene, la aproximativ 40 de km de Brindisi, acest oraș de 95.000 de locuitori a reușit performanța de a fi simultan antic, baroc și surprinzător de modern.
Fondată de romani sub numele de Lupiae în secolul al II-lea î.Hr., Lecce a avut norocul să nu fie pe drumul nimănui important timp de câteva secole – lucru care, în mod paradoxal, s-a dovedit a fi cea mai bună strategie de supraviețuire. În timp ce alte orașe se luptau cu invadatorii, Lecce își perfecționa discret arta de a sculpta în pietra leccese, calcarul local atât de maleabil încât artiștii îl lucrau ca pe unt.
Apogeul artistic vine în secolele XVI-XVII, când bogăția acumulată din comerțul cu Orientul se transformă în cea mai spectaculoasă explozie barocă din sudul Italiei. A rezultat un oraș întreg care pare construit din dantelă de piatră, atât de elaborat încât te întrebi dacă arhitecții nu s-au inspirat din rețetele pentru torturi de nuntă.
Geografia și clima
Lecce se bucură de tipul de climă mediteraneană pe care italienii o consideră un drept fundamental al omului. Verile sunt calde și uscate (cu temperaturi care ajung la 35°C), perfecte pentru a aprecia umbra generoasă a piazzetelor, iar iernile sunt blânde și scurte, adică exact cum ar trebui să fie toate iernile din lume.
Orașul se află la doar 20 de km de coasta Adriatică și la 30 km de cea Ionică, ceea ce înseamnă că poți lua micul dejun în Lecce și prânzul la plajă, fără să te grăbești prea mult.
2. Obiective turistice principale
Basilica di Santa Croce
Dacă barocul de Lecce ar avea un CV, Santa Croce ar fi realizarea cu care s-ar lăuda cel mai mult. Construită între 1549 și 1695 (italienii nu se grăbesc când vine vorba de capodopere), această basilică e dovada că arhitecții locali nu cunoșteau conceptul de „prea mult”.
Fațada e un delir controlat de rozete, dragoni, grifoni și îngeri care par să fi consumat prea multă cafea. Giuseppe Zimbalo, architectul-șef, a transformat piatra în poezie vizuală.
Piazza del Duomo
Considerată una dintre cele mai frumoase piețe din Italia (și asta înseamnă ceva în țara care a inventat conceptul de piață frumoasă), Piazza del Duomo e închisă pe trei laturi, creând un efect de sală în aer liber.
Catedrala, refăcută în stil baroc între 1659-1670, are două fațade – una principală spre piață și una laterală spre strada Mare, mult mai frumoasă și mai elaborată. Giuseppe Zimbalo (din nou el!) a fost suficient de înțelept să înțeleagă că o astfel de piață merită două perspective dramatice.
Campanilul de 70 de metri e vizibil din toată zona rurală înconjurătoare, fiind un fel de GPS medieval pentru călători.
Amfiteatrul Roman
Descoperit întâmplător în 1901, amfiteatrul roman dovedește că vechii locuitori ai localității Lupiae știau să se distreze. Cu o capacitate de aproximativ 25.000 de spectatori (un sfert din populația actuală a orașului!), e dovada că romanii din Lecce luau distracția în serios.
Azi e vizibil doar parțial – restul doarme liniștit sub Piazza Sant’Oronzo, ceea ce conferă întregii zone un aer de mister arheologic. Ca și cum orașul ar fi construit pe propriile amintiri.
Castello di Carlo V
Construit în 1539 la ordinul împăratului Carol al V-lea, castelul a fost gândit mai mult să intimideze prin soliditate decât să impresioneze prin eleganță. E antidotul perfect la barocul de Lecce: când te saturi de dantelă de piatră, vii aici să-ți amintești cum arată puterea brută. Astăzi castelul găzduiește expoziții temporare, explicând vizitatorilor diferența dintre arhitectura defensivă și cea decorativă.
Chiesa del Gesù (Casa Professa)
Dacă Santa Croce e spectacolul de gală, Chiesa del Gesù e piesa de rezistență pentru cunoscători. Construită de Giuseppe Cino între 1575-1579, e un exemplu superb de cum barocul leccese poate fi elegant fără să fie ostentativ.
Interiorul ascunde fresce remarcabile și un altar care pare că a fost sculptat de îngeri cu mult timp la dispoziție.
Piazza Sant’Oronzo
Inima civică a orașului Lecce, dominată de coloana cu sfântul patron al orașului. Coloana, de altfel, e un „cadou” de la Brindisi: una dintre cele două coloane romane care marcau sfârșitul Drumului Appian s-a prăbușit, iar Lecce a recuperat-o inteligent pentru propriul decor urban. Sau i s-a făcut cadou, ca mulțumire pentru serviciile Sfântului Oronzo, care a scăpat (și) Brindisi de ciumă. Părerile încă sunt împărțite.
Porta Napoli
Poarta triumfală construită în 1548 în onoarea împăratului Carol al V-lea. E începutul perfect pentru o plimbare în centrul istoric, fiind punctul de unde începea odată drumul spre Napoli (de aici și numele).
3. Gastronomie
Specialitățile culinare locale
Bucătăria leccesă e o poveste de dragoste între tradițiile rurale ale regiunii Salento și influențele mediteraneene. Aici găsești o bucătărie care a înțeles că simplitatea bine executată întrece orice complicație culinară.
Orecchiette alle cime di rapa – pasta în formă de „urechiușe”, cu vârfuri de napi, o combinație care sună dubios pentru neinițiați, dar care e pură poezie gustativă. Secretul constă în amăreala blândă a verdețurilor și în uleiul de măsline local.
Pasticciotto leccese – desertul local pentru care merită să călătorești. O tartă umplută cu cremă de vanilie și coaptă proaspăt dimineața. Cel mai bun se mănâncă la prima oră, la cafea, când crema e încă fierbinte.
Pittule – gogoșele prăjite din aluat cu drojdie, servite simple sau cu roșii cherry, măsline, sare. Reprezintă street food-ul local și se mănâncă în picioare, discutând despre viață.
Ciceri e tria – paste cu năut, jumătate fierte, jumătate prăjite. Sună complicat, dar au un gust simplu și bun.
Friselle – biscuiții tari ca piatra care prind viață în contact cu roșiile proaspete, uleiul de măsline și oregano. Mâncarea perfectă pentru zilele călduroase.
Caffè leccese – băutura care explică perfect sudul Italiei într-un pahar mic: espresso turnat peste gheață și îndulcit cu lapte de migdale, fără spumă, fără ceremonii inutile, dar cu un efect aproape salvator într-o zi toridă din provincia Salento. A apărut ca soluție practică într-un oraș unde vara pare uneori hotărâtă să transforme fiecare piață într-o plită barocă, iar localnicii au găsit formula ideală: cafea tare, rece, aromă delicată de migdale și un echilibru între amăreală și dulceață care te face să mai stai cinci minute la masă, chiar dacă aveai impresia că te grăbești. Un mic ritual local, scurt, elegant și foarte eficient.
Pont: Pentru cele mai bune pasticiotti și cea mai bună caffe leccese, mergi la Caffe Alvino, din Plazza Sant Oronzo.
Restaurante recomandate
Le Zie Trattoria (Via Costadura 19) – Familia Sabato gătește aici de trei generații. Meniul nu există: ospătarul te întreabă ce îți place și îți aduc ce au mai bun în bucătărie. Prețuri oneste, porții generoase, atmosferă de „acasă”.
Osteria degli Spiriti (Via Cesare Battisti 4) – Pentru cei care vor să înțeleagă cum poate fi reinventat tradiționalul. Chef-ul Giovanni combină tehnicile moderne cu ingredientele locale. Rezervare obligatorie.
Cucina Casareccia (Via Costantinopoli 12) – Locul unde mănâncă localnicii. Meniu în dialect, prețuri din altă eră, gust autentic. Pentru experiența completă, lasă-i pe ei să aleagă.
Alle Due Corti (Corte dei Giugni 1) – Restaurant într-o curte ascunsă, perfect pentru serile de vară. Specializat în pește proaspăt de la ambele coaste ale regiunii Salento.
4. Diverse despre Lecce
Misterul pietrei leccese: Calcarul local e atât de moale când e extras din piatră, încât se poate tăia cu cuțitul. Se întărește doar prin expunerea la aer, ceea ce explică de ce arhitecții baroci au putut crea asemenea detalii fine. E singurul oraș din lume construit dintr-o „piatră care se coace” la soare.
Sculptura în hârtie: Cartapesta leccese este una dintre acele arte locale care par modeste până te apropii de ele și îți dai seama câtă migală încape într-o bucată de hârtie. În Lecce, papier-mâché-ul a devenit o specialitate încă din secolele XVII-XVIII, când meșterii locali au început să creeze statui religioase, îngeri, sfinți și personaje de procesiune folosind hârtie, paie, clei, ghips și multă răbdare, într-o variantă mai ieftină și mai ușoară decât lemnul sau marmura. Sculpturile rezultate sunt teatrale și foarte… salentine: figuri expresive, haine în falduri dramatice, fețe cu aer de operă barocă și o fragilitate care, paradoxal, le face să pară vii. Dacă piatra de Lecce a dat orașului fațadele spectaculoase, cartapesta i-a dat personajele.
Orașul cu două fețe: Lecce are cea mai mare concentrație de biserici baroce din lume raportat la suprafață – 40 de biserici într-un centru istoric de doar 2,3 km². Practic, nu poți face 100 de metri fără să dai peste o capodoperă arhitecturală.
Capitală culturală prin accident: În 2008, Lecce a câștigat premiul pentru cel mai frumos centru istoric din Europa, întrecând Praga și Bruges. Comisia a spus că „pare un oraș construit din înghețată de vanilie” – probabil cea mai dulce descriere arhitecturală din istorie.
Fenomenul acustic al Pieței del Duomo: Datorită formei închise pe trei laturi, piața are proprietăți acustice remarcabile. Un cuvânt șoptit lângă catedrală se aude clar în capătul opus al pieței, motiv pentru care în trecut era folosită pentru proclamațiile oficiale.
Singurul oraș care și-a schimbat numele pentru un împărat: În secolele XVI-XVII, Lecce era cunoscut drept „Firenze del Sud” (Florența Sudului) datorită bogăției artistice. Populația locală era atât de mândră de această poreclă, încât pe multe monumente din epocă găsești inscripția „Lyciae Florentiae” în loc de numele oficial.
5. Personalități notabile
Giuseppe Zimbalo (cunoscut ca „Lo Zingarello”) este omul fără de care Lecce ar fi arătat mult mai cuminte, ceea ce, în cazul acestui oraș, ar fi fost aproape o crimă estetică. Arhitect și sculptor, Zimbalo a fost unul dintre marii maeștri ai barocului leccese, stilul în care piatra locală pare că a prins chef de vorbă și a început să scoată flori, îngeri, coloane și volute pe fiecare centimetru disponibil. Lui i se atribuie lucrări importante la Basilica di Santa Croce, Palazzo dei Celestini, Duomo di Lecce, turnul-clopotniță al catedralei și Colonna di Sant’Oronzo.
Turnul-clopotniță al Domului, început sub conducerea lui Zimbalo, are și o poveste cu parfum de birocrație veche: lucrările au fost suspendate de două ori, inclusiv din cauza temerii că înălțimea lui l-ar putea transforma într-un soi de turn de observație militară. Cu alte cuvinte, până și în secolul al XVII-lea, când voiai să ridici ceva frumos, exista cineva pregătit să întrebe dacă ai toate aprobările.
Giuseppe Cino este un alt nume important al barocului din Lecce, mai puțin celebru pentru turiștii grăbiți, dar esențial pentru oraș. A lucrat într-o perioadă în care barocul local începea să capete forme tot mai aerate, mai decorative, mai aproape de rococo. Dacă Zimbalo este arhitectul care a dat orașului musculatură și teatralitate, Cino vine cu o eleganță mai lejeră, ca și cum Lecce și-ar fi pus dantelă de piatră peste hainele de gală.
Sant’Oronzo, patronul orașului, este figura spirituală care domină simbolic orașul Lecce. Coloana din Piazza Sant’Oronzo îi poartă statuia, iar tradiția locală îl leagă de salvarea orașului în timpul ciumei din 1656. Indiferent cât de sceptic ești în fața legendelor urbane, în Lecce înțelegi repede un lucru: Sant’Oronzo are statut de membru permanent al familiei. Nu treci prin piața centrală fără să dai cu ochii de el.
Tito Schipa, născut la Lecce în 1888, a fost unul dintre marii tenori italieni ai secolului XX. Vocea lui era celebră pentru eleganță, control și acea aparentă naturalețe care, în artă, se obține de obicei după ani întregi de muncă invizibilă. Lecce îl revendică firesc, cu mândria orașelor care știu că au dat lumii oameni capabili să transforme respirația în patrimoniu cultural.
Carmelo Bene, născut tot în apropierea Lecce, la Campi Salentina, a fost una dintre cele mai provocatoare figuri ale teatrului și filmului italian. Actor, regizor, scriitor și iconoclast profesionist, Bene a tratat scena ca pe un loc unde regulile intră îmbrăcate frumos și ies complet șifonate. Pentru un oraș atât de teatral în arhitectură, prezența lui în galeria personalităților salentine pare aproape inevitabilă.
Antonio De Ferrariis, cunoscut ca Il Galateo, a fost un medic, umanist și cărturar renascentist, legat de istoria culturală a Salentului. Numele lui apare frecvent în memoria intelectuală a regiunii, iar Lecce îl păstrează ca pe una dintre figurile care arată că orașul a produs și idei, nu numai fațade spectaculoase. Într-un loc unde piatra vorbește atât de mult, e reconfortant să descoperi că au existat și oameni care au știut să o completeze cu fraze bine gândite.
Citește și: Ce să faci și ce să vezi în Bari, capitala regiunii italiene Puglia
Add Comment