pasaport
Foto: richcano
WTF

Istoria pașaportului

Este cert faptul că, din cauza pandemiei, nu traversăm o perioadă tocmai propice pentru călătorii. Probabil că, peste un an, doi sau zece, când cineva va da peste acest articol, va zâmbi ironic și va rememora cu amărăciune zilele în care era nevoit să stea în casă, condiționat de teste Covid și vaccinuri cu nume bizare.

În aceste zile s-a cam așternut praful peste pașapoartele noastre, pe care abia așteptăm să le scoatem de la „naftalina” uitării pentru a le folosi din nou. Împreună sau nu cu alt tip de pașaport, unul medical – asta rămâne de văzut. Dar, una peste alta, în cele ce urmează ne-am gândit să facem o incursiune în timp și să parcurgem o scurtă istorie a pașaportului, pentru a vedea cum a evoluat acest „permis” care-ți dădea voie să călătorești dincolo (uneori) de limitele propriului tău oraș.

Așadar, când a fost emis primul pașaport? Care era scopul pașapoartelor pe vremuri? Din ce erau făcute și cum se produceau? Exista un anumit design al pașapoartelor? Iată câteva răspunsuri interesante:

Prima menționare a pașaportului

papirus arabesc
Papirus arăbesc având rol de permis de ieșire, datat 24 ianuarie anul 722 d.Hr.

Prima referință legată de un document care le permitea călătorilor să treacă de frontiere este făcută în Cartea lui Neemia, din Vechiul Testament. Aici, regele persan Artaxerxes oferea o scrisoare „conducătorilor provinciei de dincolo de râu”, rugându-i în mod oficial să asigure cale liberă lui Neemia, nobil israelit din Babilon, care deținea funcția de paharnic la curtea lui Artaxerxes.

Acest tip de scrisoare e menționată de însuși Henric al V-lea care, înainte de bătălia de la Agincourt, declara: „Cel care nu are curaj pentru această luptă, să fie lăsat să plece. Ar trebui să i se facă pașaportul”. De asemenea, aceste scrisori, cunoscute de „liberă trecere” sunt menționate într-un document al parlamentului din perioada domniei lui Henric, fiind emise de Consiliul Privat în anul 1540. În plus, regele putea emite acest permis de liberă trecere oricui, fie că era englez sau nu. Dar monarhul nu avea niciodată nevoie de așa ceva. Lucru rămas în vigoare până în ziua de azi: Regina Elisabeta nu are și nu a avut pașaport.

Cât despre denumirea de pașaport, există o oarecare dezbatere lingvistică, specialiștii considerând că documentele aveau de-a face cu porturile. În Europa medievală, călătorilor li se emiteau documente de către autoritățile locale pentru ca aceștia să poată trece dincolo de porțile (porte) orașelor. Dar principala teorie este că multe din aceste scrisori (unele semnate de către Ludovic al XIV-lea) se numeau passe ports deoarece permiteau posesorului să coboare de pe corabie în port.

Scrisoarea de recomandare – precursoarea pașaportului

cel mai vechi pasaport britanic
Cel mai vechi pașaport britanic existent a fost emis în anul 1636. Foto via Bonhams

Un lucru e cert: în secolul 16, cu mult înainte de apariția turismului, adică a călătoriilor de plăcere și de vizitare, fără un scop anume, doar cei puternici și bine plasați pe scara socială luau în piept drumurile și mările. „Oficial”, acest lucru s-a întâmplat până în anul 1841, când Thomas Cook a inventat „turismul”.

Un „pașaport” tipic de secol 16 era o hârtie scrisă de mână, emisă de un conducător local, de o formațiune administrativă sau de un ofițer de armată de rang superior. Scopul principal al acestui act nu era acela de a-l identifica pe purtătorul lui, ci reprezenta o „scrisoare de recomandare”, un fel de garant ce proteja călătorul care intra pe meleaguri străine. Așadar, în secolul 16, emiterea de pașapoarte nu era un drept exclusiv al statului.

După ce un „secretar” redacta „pașaportul”, stăpânul lui îl semna și îi aplica sigiliul. Semnătura și sigiliul de ceară serveau nu doar ca semn al autorității, dar și ca măsură de securitate împotriva falsificării actului. Dacă inițial hârtia conținea doar numele călătorului, semnătura și sigiliul, odată cu trecerea timpului, pe document erau trecute din ce în ce mai multe detalii. La fel au stat lucrurile și cu caracteristicile fizice ale persoanei – se treceau înălțimea, culoarea părului și a ochilor, culoarea pielii, descrierea cicatricelor sau a semnalmentelor speciale ale persoanei.

Dar aceste lucruri apăreau doar în cazul celor săraci. Călătorii înstăriți din Europa erau exceptați de la descrierea corpului lor și de la înregistrarea „caracteristicilor speciale”. Pașapoartele lor conțineau doar numele și un minim de detalii personale. Casanova scria în memoriile sale (secolul 18) că „pașaportul te face să-ți câștigi respectul atunci când călătorești în străinătate”.

Cu și fără pașaport

În secolul 19, mai precis în ultima lui parte, odată cu influențele liberalismului, majoritatea țărilor din centrul și vestul Europei au renunțat la obligativitatea deținerii unui pașaport pentru călătorii care se vânturau de colo-colo. O perioadă pe care mulți au numit-o ulterior „epoca de aur a turismului”. În 1888, companiile feroviare din Anglia și Franța promovau călătorii luxoase cu trenul Orient Express, din Londra în Constantinopole sau din Paris la București, în care, odată îmbarcat, nu trebuia să schimbi garnitura sau să arăți un pașaport la trecerea unei frontiere, acest lucru fiind aplicat pasagerilor înstăriți de la clasa-ntâi.

orient express
Afiș cu reclamă la trenurile Orient Express

La finalul secolului 19 a apărut ideea legăturii strânse dintre pașaport și naționalitate. Din secolul 17 până în secolul 19, majoritatea oamenilor călătoreau cu pașapoarte emise de țara de destinație și nu de țara lor de origine. În plus, orice document oficial funcționa ca dovadă a identității. Din 1914, însă, între pașapoarte și cetățenie s-a creat o strânsă legătură. Pașaportul nu era doar un certificat de identitate ci și unul de afiliere.

Fotografia și pașaportul modern

Euforia vremurilor pline de încredere și libertăți nu a durat mult. Primul Război Mondial a scos la iveală temeri în privința securității naționale afișate de toate țările europene. Prin urmare, pașapoartele și vizele și-au făcut reapariția, la început ca măsură temporară, apoi permanentă.

pasaport italienesc 1918
Pașaport italienesc din anul 1918 / Foto via ourpassports.com

Dacă înainte de „explozia” fotografiilor una dintre problemele majore legate de pașaport era redarea cât mai exactă a descrierii fizice a posesorului documentului, progresul făcut în privința imaginilor pe hârtie a rezolvat această problemă. Era ultimul obstacol în calea apariției primului pașaport modern, care a fost emis în Londra, în anul 1914.

Mai departe, primul set de standarde internaționale pentru pașapoarte a apărut în 1920, la „Conferința de la Paris despre pașapoarte și formalități vamale”. În timpul acestei conferințe inițiate de Liga Națiunilor, cele 42 de state fondatoare ale acesteia au căzut de acord asupra unui standard al pașapoartelor emise de către fiecare dintre ele. În 1926 s-a organizat, în Geneva, a doua conferință legată de pașapoarte.

Iar în 1947, Organizația Aviatică Civilă Internațională (ICAO – care număra 188 de membri) și-a asumat responsabilitatea pentru stabilirea standardelor pașapoartelor, lucru care se întâmplă până în ziua de azi și care cuprinde detalii legate de calitatea, stilul și forma pașapoartelor și fotografiilor din interiorul lor.

Cum arătau pașapoartele

Se naște, așadar, întrebarea „cum arătau pașapoartele?” înainte de a arăta ca azi. Până la sfârșitul secolului 19 nimeni nu s-a gândit că pașapoartele ar trebui să aibă un design. Un pașaport avea strict un caracter funcțional. Dar pe măsură ce funcția pașaportului s-a schimbat, au apărut reguli noi în privința durabilității, securității și standardizării, toate acestea punându-și în mod evident amprenta asupra designului lor.

 Abraham Hayward
Pașaport al scriitorului britanic Abraham Hayward (1801-1884) / Foto: Wikipedia

La jumătatea secolului 19, pașapoartele britanice și belgiene erau făcute dintr-o hârtie foarte subțire, care avea doar 0,02 mm grosime. Cum o hârtie atât de subțire nu se găsea oriunde, ea însăși constituia un element de securitate. Comparativ, hârtia utilizată pentru un pașaport modern are o grosime de 0,07 mm, iar paginile policarbonatate au 0,6 – 0,8 mm. La acea vreme însă, un document de călătorie era un pergament de dimensiuni mari, care se împăturea de câteva ori înainte de a fi introdus în buzunar sau în portofel. Așa că actul devenea rapid extrem de fragil dacă nu era protejat.

Călătorii înstăriți și cei care petreceau mult timp pe drumuri își comandau pașapoartele prin intermediul unor agenți care le livrau în interiorul unui impresionant portofel din piele și care consolidau hârtia subțire cu un strat de in, pentru a face pașaportul mai durabil.

Sigiliul de ceară de pe pașaport era adeseori un „călcâi al lui Ahile” al documentului, acesta fiind prea greu pentru o hârtie atât de subțire. În timp, sigiliul se putea sparge, fragmente de ceară străpungând hârtia. În secolele 17-18 hârtia documentelor era mai groasă și cumva mai durabilă, dar adesea era făcută din fibre reciclate ale textilelor uzate, motiv pentru care era mai aspră în comparație cu hârtia din pulpă de lemn, care se utiliza începând cu secolul 19.

Designul grafic

Până la Primul Război Mondial pașapoartele au continuat să aibă forma unor pagini mari, care aveau un titlu imens, o stemă și o prezentare extinsă a deținătorului, inclusiv titlurile nobile și decorațiile – dacă era cazul. În pașapoartele emise între secolele 16-18 se descria pe larg emitentul, deținătorul fiind descris mai degrabă într-un stil minimalist, gen „George Wax, călătorește împreună cu soția și copiii pe continent”.

În secolul 18 au apărut unele elemente de securitate, precum textul embosat și watermark-ul (filigranul). Unele variante de pașaport indicau și taxa pe care deținătorul o plătise pentru a avea documentul. Plus vârsta, înălțimea, descrierea figurii, ochilor, nasului, bărbiei, părului, sprâncenelor, mustății și bărbii posesorului. Ca amănunt interesant, urechile nu erau niciodată incluse în aceste descrieri, deși în zilele noastre ele sunt un element principal de identificare a unei persoane.

pasaport romanesc
Pașaport românesc de serviciu (1942) / Foto: wikimedia.org

Pașapoartele de tip broșurică

Primele pașapoarte sub formă de broșurică s-au produs în Germania, în 1863. În acestea, o pagină era rezervată caracteristicilor deținătorului – nu mai puțin de 16 rubrici. Dar piatra de hotar în istoria pașapoartelor a fost anul 1915, odată cu creșterea exponențială a numărului pașapoartelor sub formă de broșură, care includeau fotografia posesorului, extrem de utilă pentru identificarea acestuia. Momente importante au fost apoi și în anii 1920 și 1926, cei în care au avut loc conferințele Ligii Națiunilor, despre care am vorbit mai sus.

pasaport marylin monroe
Un pașaport „celebru” – Marylin Monroe.

Despre pașapoartele moderne nu are sens să vorbim prea mult acum. În zilele noastre, pașapoartele de Japonia și Singapore sunt considerate cele mai „puternice” din lume, ele garantând intrarea fără viză în 189 de țări. Alte pașapoarte se luptă pentru titlul de „frumusețe”, unele țări transformându-și documentele în adevărate opere de artă, în care se regăsesc fonturi și cerneluri speciale, modele elaborate, holograme și filigrane. Chiar și ața care leagă filele pașaportului e aleasă și utilizată în moduri meticuloase și inovatoare. Una peste alta, să sperăm că omenirea va rămâne la această formă de pașapoarte și nu vom fi nevoiți să purtăm chip-uri implantate pentru a călători.

Citește și: De ce au pașapoartele doar 4 culori

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

1 Comment

Click here to post a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

fashiondays.ro

carturesti.ro




Urmărește-ne pe Facebook!