America de Nord

Top 5 insule de vizitat în Caraibe

Ți-ai pus pe lista dorințelor de vacanță să te transformi într-un Jack Sparrow și să ajungi în Marea Caraibelor, unde să navighezi printre superbele insule de acolo? Ești îndrăzneț. Dar îndrăzneții înving întotdeauna. Caraibele reprezintă o destinație de călătorie ce trebuie urmată măcar o dată în viață. Dar... stai. În Caraibe sunt cel puțin 28 de națiuni insulare, la care se adaugă încă 7000 de insule individuale. Pe care să le alegi? Cum să le alegi?
[nextpage title=”5 Barbados” ]

Imaginează-ți că, pe căldurile sufocante de pe la noi, te așezi la o terasă, comanzi o bere URSUS Cooler și sub cheița ei descoperi un cod pe care-l înscrii, prin sms sau pe website, în concursul despre care afli că, la finalul lui (31 august) poți câștiga o vacanță în Caraibe. În Caraibe! Acolo unde ai visat dintotdeauna să stai la umbra unui palmier și să trimiți selfie-uri #nofilter prietenilor invidioși. Ca să nu vorbim și de celelalte premii – un aparat foto pe zi și un cooler bag cu boxe pe oră. Păi să nu începi să te răcorești din ce în ce mai mult și să deschizi cheiță după cheiță, cu gândul la palmierul ăla?

Pentru că ne-am întors recent dintr-o croazieră în Caraibe, încercăm mai jos să-ți aducem visul mai aproape de realitate și îți sugerăm un top 5 al insulelor de vizitat în această zonă din America Centrală. Deși la prima vedere ai putea crede că locurile de aici seamănă destul de mult între ele, lucrurile nu stau chiar așa. Fiecare insulă are caracteristicile ei, punctele ei de interes, atracțiile și magnetismul ei. Deeeci… ai deschis prima cheiță?

5 Barbados

Barbados e o țară care se mândrește cu faptul că a dat lumii o cântăreață de succes – pe Rihanna -, că a fost aleasă drept locul în care și-a făcut nunta celebrul jucător de golf Tiger Woods, în 2004, și, mai ales, că nu a fost invadată niciodată de o putere străină (deși a fost colonie britanică până în 1966, când a devenit independentă).

De altfel, prima oară când britanicii au pus piciorul în Barbados (numele țării provine de la “smochinii cu barbă” – Los Barbados, care pe vremuri împânzeau teritoriul), în anul 1625, au găsit o insulă complet acoperită de junglă și populată din plin cu… mistreți sălbatici. Ei au fondat primul oraș, care inițial s-a numit Jamestown (după numele regelui James Întâiul) dar care a devenit rapid cunoscut drept Holetown, deoarece navele care acostau erau curățate și spălate într-un mic canal din apropierea orașului, o adevărată ”gaură” urât mirositoare.

În Barbados am început cu un scurt tur al capitalei Bridgetown, care inițial s-a numit ”Indian Bridge” – Podul Indian, datorită podului șubred care fusese construit peste râul Careenage de către indieni. Ceva mai târziu, denumirea s-a schimbat în ”orașul Sfântului Mihail” (”town of St. Michael”) iar numele actual îl poartă după 1654, când a fost construit, de altfel, un nou pod în locul celui inițial.

Capitala – construită în secolele 17-19 – nu impresionează prin multe lucruri. Clădirile par mai degrabă neîngrijite, din loc în loc vezi unele construcții cu aspect colonial, aflate în paragină, despre care te întrebi dacă sunt monumente naționale sau au fost lăsate așa din pricina nepăsării. Un fapt notabil despre Bridgetown este că statuia amiralului Nelson, inaugurată în Trafalgar Square (între timp redenumită National Heroes Square) pe 22 martie 1813, este mai veche decât mult mai celebra ei ”soră” din mult mai celebra piață londoneză cu același nume.

Ne-am oprit pentru câteva minute la Bridgetown Dry Dock, construit în 1887, docul în care erau trimise la reparat în secolul 19 navele care acostau în Bridgetown dar care a servit și pentru reparația navelor britanice în timpul Primului Război Mondial.

La o degustare de rom

Dar cea mai interesantă vizită a fost la distileria de rom Mount Gay, cea mai veche distilerie de rom din lume care are o producție continuă încă din anul 1703. În acel an, în Barbados s-a produs romul numit ”kill-Devil” (”ucide diavolul”) iar distileria a intrat apoi pe mâinile respectabilului businessman Sir John Gay, căruia i-a fost dăruită de un prieten ce o moștenise (și care se numea, culmea!, John Sober). Gay a preluat rapid frâiele și a început să producă un rom superior, care poartă încă de atunci numele Mount Gay Rum. La distilerie am avut ocazia să degust diverse feluri de rom, să aflu cum e maturat, amestecat și îmbuteliat. Un rom excelent, fără-ndoială, parcă mai puțin aromat decât cel pe care-l degustasem în Mauritius, la fermecătoarea distilerie Chamarel, dar diferențele există și pentru că în Barbados romul se produce din melasă, în vreme ce în Mauritius la bază stă trestia de zahăr.

[/nextpage] [nextpage title=”4 Antigua” ]

4 Antigua

Probabil că atunci când auzi de Antigua & Barbuda, gândul te duce către un teritoriu misterios, aflat undeva în mijlocul unor intinderi de apă albastră, pe care nu o poți localiza cu precizie. Antigua & Barbuda include două insule principale (care-i dau și numele), la care se adaugă alte 35 de insulițe.

Două lucruri pe care le-am învățat despre Antigua. Pe primul îl vezi pe plăcuțele de înmatriculare ale autoturismelor, pe care scrie clar: ”Antigua & Barbuda. Land of sea and sun”. Pământul mării și al soarelui. Lucru care, de altfel, ți se sugerează instant doar dacă privești steagul acestei mici națiuni din Caraibe. Apoi, e vorba despre cele 365 de plaje ale insulei, câte una pentru fiecare zi a anului. Nu ai avea de ce să te plictisești dacă ai locui în Antigua, fie și numai dacă ai merge în fiecare zi pe câte o plajă. Pentru că, dincolo de orice, aici e despre plajă.

După multe secole de ”domnie” britanică, nu e de mirare că în Antigua se circulă pe stânga și că populația de circa 92.000 locuitori se raportează destul de mult la valorile britanice (de pildă, sportul național e cricketul). O populație care ți se pare, la prima vedere, extrem de religioasă: țara e împărțită în parohii iar fiecare poartă numele unui sfânt (George, John, Mary, Paul, Peter și Philip). Bisericile și catedralele împânzesc insula – le vezi în orice sat prin care treci când străbați Antigua de la un capăt la celălalt. Drumurile sunt destul de proaste, se vede clar că insula nu e un exemplu de bogăție. Relieful e plăcut, chiar dacă nu există munți – cel mai înalt punct al insulei este Muntele Obama (402 m) redenumit așa pe 4 august 2009, în onoarea (și de ziua) fostului președinte american (înainte se numea Boggy Peak). Oamenii sunt domoli și, ca în orice insulă din Caraibe, timpul pare să se scurgă într-un ritm diferit, încet și fără grabă.

Unul dintre principalele obiective turistice pe care le-am vizitat este sudicul English Harbour, portul de iahturi care amintește de trecutul colonial al insulei și care înglobează câteva puncte de interes, între care Shirley Heights Lookout (vechiul post de observație, care oferă o panoramă frumoasă asupra portului) și mai ales Nelson’s Dockyard, docul excelent amenajat, unde se află câteva clădiri restaurate, în memoria amiralului Nelson și a marinei regale. Un loc în care s-au purtat multe bătălii din zona Caraibelor, în secolele 18 și 19, transformat acum într-o zonă înțesată de restaurante, magazine diverse și sediu al competiției anuale Antigua Sailing Week Regatta.

[/nextpage] [nextpage title=”3 St.Martin” ]

3 St. Martin

Plaja Maho, celebră pentru faptul că e atât de aproape de aeroportul international din St. Martin

St. Martin (sau Sint Marteen, după numele olandez) e cea mai mică insulă din lume împărțită frățește de două țări: Franța și Olanda. Nordul e francez, sudul e olandez. Ca să respectăm realitatea, francezii au cam 60% din teritoriul de 88 km pătrați, cu toate că ceva mai mulți locuitori trăiesc în partea olandeză (39.000 față de 31.000). Capitala franceză e la Marigot, în vreme ce capitala olandeză a la Philipsburg.

Partea interesantă este că nu există graniță între cele două teritorii. Din punct de vedere geografic, se poate spune că, datorită insulei St. Martin, Franța se învecinează cu Olanda, lucru care nu se întâmplă în Europa. Ambele teritorii au monedă proprie (olandezii folosesc guldenul iar francezii – euro, după cum în toată insula circulă și dolarul american) și oamenii trăiesc în bună pace, fiecare după regulile lor naționale.

Am ales pentru St. Martin o excursie care presupuneau două ore de soare pe celebra plajă Maho (una dintre cele 37 plaje cu nisip alb cu care se ”laudă” teritoriul franco-olandez). Am tras cu ochiul, din autocar, la frumoasele panorame de pe drumul până la Maho, care se află în partea olandeză, imediat lângă aeroportul internațional Princess Juliana. De altfel, plaja Maho este celebră tocmai pentru vecinătatea acestui aeroport (al doilea cel mai aglomerat din Caraibe, după cel din Punta Cana).

Apus de soare în St. Martin

Mulți dintre voi ați văzut probabil cum avioanele aterizează pe Princess Juliana, sosind dinspre mare și trecând aproape tangențial cu plaja Maho. Unele avioane (în special cele mari) survolează atât de aproape încât ai impresia că le poți atinge. Asta deoarece pista de aterizare se află imediat vizavi de Maho. Pe gardul care delimitează aeroportul se află inclusiv pancarde pentru turiști, care-i avertizează că e periculos să stea exact sub avioanele care aterizează, deoarece curentul provocat de acestea îi poate lua literalmente pe sus.

Luați în calcul dacă vizitați St. Martin, că insula este considerată capitala gastronomică a Caraibelor, că pe ea se află peste 300 de restaurante și că nu mai puțin de 110 naționalități trăiesc în pace și prietenie într-un decor superb, pe un tărâm denumit, sugestiv, Soualiga – ”Ținutul sării”.

[/nextpage] [nextpage title=”2 St.Lucia” ]

2 St. Lucia

Capitala Castries

Știți care e unica țară din lume ce poartă numele unui femei? Și sfinte, pe deasupra? Eeexact. Santa Lucia. Despre St. Lucia nu știam mare lucru, în afară de imaginea cu cele două stânci ascuțite, pe care din orice parte le-ai fotografia, cu soarele la apus, dinspre mare sau din interiorul insulei, arată într-un mare fel. Pintenii vulcanici se numesc The Pitons – Pitonii (cel mare și cel mic) și, din păcate, nu am ajuns să le fotografiez, deoarece traseul excursiei pe care am ales-o pe această insulă pur și simplu nu i-a inclus.

Desele rocade franco-britanice și-au pus în mod evident amprenta asupra societății din St. Lucia, de la limba vorbită (engleza e limba oficială dar 95% dintre localnici vorbesc și un dialect numit French creole (Kwéyòl) sau Patois (Patwa) până la gastronomie. Un lucru interesant este că St. Lucia este a doua țară ca ”densitate” a câștigătorilor de Premii Nobel, raportat la numărul de locuitori: doi, la 165.000 (primul loc îl ocupă Insulele Feroe, care a dat un câștigător). Sir Arthur Lewis a primit Premiul Nobel pentru economie în 1979 iar poetul Derek Walcott, pe cel pentru literatură, în 1992. E un lucru cu care localnicii se laudă, laolaltă cu faptul că în 1964 au renunțat la plantațiile de trestie de zahăr (care aminteau de sclavagismul abolit în 1834) și le-au înlocuit cu culturile de banane, care reprezintă astăzi principalul produs al insulei, urmat fiind de nucile de cocos, cacaua, citricele, mirodeniile și peștele. Dar, probabil, nimic nu ar fi posibil în St. Lucia fără turism.

Am urmat la început un traseu ”de recunoaștere” a insulei, cu două-trei opriri, încheiat cu o oră pe una dintre superbele plaje caraibiene – Vigie pe numele ei, în cazul de față. Itinerariul a început din capitala Castries, oraș fondat de francezi în 1650, în care trăiesc circa 60.000 dintre locuitorii insulei și care păstrează o moștenire colonială importantă.

Nu am zăbovit în Castries, ci ne-am îndreptat pe un drum mai degrabă de țară către Morne Fortune, un punct de observație aflat la înălțime, care oferă o perspectivă spectaculoasă asupra insulei și în special a portului din Castries ba chiar, la o privire mai atentă se poate zări și insula Martinica, aflată relativ aproape de St. Lucia. Am continuat apoi, pe același drum exotic, printre bananieri și arbori de mango, către Caribelle Batik Studio, o casă în stil victorian, despre care legendele spun că ar fi bântuită, unde după ce am trecut de ritmurile caraibiene de întâmpinare, trimise de un localnic șugubăț din toba lui uriașă, am învățat câte ceve despre boabele de cacao și procesul prin care acestea ajung ciocolată, despre cum se imprimă cu diverse modele coloratele pânze (batik) de Santa Lucia dar și despre uleiul (cosmetic) de cocos, bun pentru tot felul de îndeletniciri feminine.

Periplul a continuat către inima insulei, spre Fond Latisab Creole Park, cel mai bun loc în care să înveți câte ceva despre tradițiile creole ale localnicilor. Am participat la o demonstrație de cum se face pâinea cassava, coaptă pe frunze de Macambou (excelentă, mai ales dacă e ”asortată” cu un delicios ketchup de banane), am aplaudat o demonstrație de tăiat cu fierăstrăul pe ritmuri de shak shak și am învățat în mod activ cum se prestează un dans tradițional creol. Ca să nu mai spun de plimbarea prin grădina exotică în care am descoperit cu uimire cum arată în cadrul lor natural plante care produc nucșoară, scorțișoară, boabe de cacao, grapefruit  ș.a.m.d.

Finalul de pe plaja Vigie a însemnat un nou contact cu esența Caraibelor, mângâierea fină a nisipului alb, udat de apa de un albastru special.

[/nextpage] [nextpage title=”1 Rep.Dominicană” ]

1 Republica Dominicană

Palatul Alcazar de Colon, din Santo Domingo

Când spui Republica Dominicană, în termeni turistici, vorbești în primul rând despre Punta Cana, celebra stațiune în care ajung hoarde de turiști din toată lumea, făcând din această țară una dintre cele mai vizitate din lume. Dar Punta Cana, cu resorturile ei all-inclusive de 5 stele, nu e deloc reprezentativă pentru ceea ce este esența Republicii Dominicane. O vizită în Dominicană ar trebui să înceapă, în mod obligatoriu, cu o vizită în capitala Santo Domingo.

Oraș cam de mărimea Bucureștiului (circa 2,5 milioane locuitori), Santo Domingo a fost fondat în 1496, fiind astfel cel mai vechi oraș din Lumea Nouă, pe atunci proaspăt descoperită de Columb. De altfel, cel care a pus bazele orașului e nimeni altul decât Bartolomeu Columb, fratele celebrului navigator, care inițial l-a ”pornit” pe malul stâng al râului Ozama și l-a numit Nueva Isabela, în onoarea Reginei Isabella I a Spaniei (în 1495 a fost redenumit, după numele Sfântului Dominic).

În anul 1509, și-a făcut apariția în Santo Domingo Diego Columb, fiul lui Cristofor, la rândul lui amiral, explorator și navigator portughez (spre deosebire de tatăl său, Diego s-a născut în Portugalia). El fusese numit Guvernator al Indiilor, post preluat de la tata Cristofor, și, după ce a ajuns în Capitală, Diego a ordonat construcția lui Alcázar de Colón, palatul aflat în Zona Colonială a orașului (în Patrimoniul UNESCO, din 1990), practic un ”Centru Vechi” superb, a cărui vizită am început-o tocmai cu această remarcabilă clădire.

Alcázar de Colón, construit în stil gotic mudejar, tipic pentru secolul 16, a servit nu doar ca reședință pentru Diego, ci a ocupat un loc important în istorie, în el punându-se la cale planurile multor expediții care au dus la cucerirea unor teritorii importante, precum Mexic, Puerto Rico, Guatemala, Cuba, Peru, Florida, Columbia și Jamaica.

Pe străzile din Zona Colonial, Santo Domingo

Panteon Nacional a fost ultima clădire ridicată de către spanioli în Santo Domingo, între 1714-1748, inițial aceasta servind ca biserică, apoi ca depozit și ca teatru. Dictatorul Rafael Trujillo a transformat-o, în 1958, într-un adevărat altar al personalităților dominicane, cu speranța că el însuși va ajunge, după moarte, acolo. Mormintele eroilor domincani sunt ”vegheate” de un imens candelabru – dar din partea unui alt dictator, generalul spaniol Francisco Franco, dar și de către o flacără aprinsă permanent sub candelabru. Am asistat amuzat la o schimbare de gardă făcută în fața Panteonului de către câțiva soldați extrem de tineri, ce păreau că mai degrabă execută o joacă serioasă.

Foarte aproape de Panteon, după ce am trecut pe lângă El Reloj de Sol, cel mai vechi ceas solar din America (1753), am ajuns la Catedrala Santa Maria la Menor, evident cea mai veche catedrală de pe continent. Construcția ei a început în 1512, s-a terminat în 1540 și combină frumoase elemente în stil gotic și baroc. În interior se află o vastă colecție de artă, ce însumează tablouri, picturi, mobilă, monumente, morminte și multe altele. O vreme, ea a adăpostit inclusiv rămășițele lui Cristofor Columb, care acum, oricum, fac obiectul unei controverse legate de locul în care se află cu adevărat.

Catedrala e de o frumusețe ”liniștită”, mai degrabă suavă, lipsită de epatarea surorilor europene dar în același timp bine definită printr-un ansamblu perfect închegat și, lucru mai puțin obișnuit, printr-o așezare ușor stranie, intrarea și ieșirea făcându-se separat, prin lateralele ei. De altfel, la ieșire nimerești într-un parc (Parcul Columb, în mijlocul căruia tronează statuia navigatorului), practic cea mai importantă piață din centrul capitalei Santo Domingo. Piața e mărginită de Palatul Municipal, de Palatul Borgella (în care a funcționat cândva Parlamentul țării) și de alte clădiri istorice. De aici pornește și Calle del Conde, artera pietonală și comercială, mostră de viață dominicană colorată, cu dansatori ad-hoc, cu clasicele ”statui” umane, cu expozanți de artă stradală și cu localnici ieșiți să joace șah sau să piardă vremea privind turiștii care nu știu ce să fotografieze mai întâi.

[/nextpage]

Ursus

About the author

Eddie Tone

O experiență de peste 25 de ani în jurnalism, timp în care a fost la conducerea unor reviste de succes, precum FHM și Playboy, dar a activat și în presa de sport. O pasiune fără limite pentru călătorii și pentru descoperirea de locuri noi, despre care să povestească lumii. Mai nou, ghid licențiat, pentru a purta prietenii și cunoștințele spre zări îndepărtate. Șoferul de TukTuk te așteaptă să urci la bord!

Add Comment

Click here to post a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Urmărește-ne pe Facebook!